Curiozitati Istoria insulelor britanice

Istoria Insulelor Britanice a cunoscut perioade de război și cooperare între oamenii care ocupau părți din Marea Britanie, Irlanda, și insulele adiacente, care împreună sunt cunoscute ca Insulele Britanice. În prezent, Insulele Britanice cuprind două state suverane: Irlanda și Regatul Unit, alături de trei teritorii dependențe ale coroanei: Guernsey, Jersey și Insula Man. Regatul Unit este format din: Anglia, Irlanda de Nord, Scoția și Țara Galilor. Fiecare are propria istorie.
1784||Guvernul preia controlul asupra Companiei Indiilor Orientale 1819||Interzicerea muncii copiilor in fabricile de bumbac Masacrul de la Peterloo Populatia britanica cuprinde 150,000 indivizi. Celtii erau fermieri si traiau in grupuri mici de orase in centrul pamanturilor arabile.Erau razboinici de asemenea.Celtii au luptat impotriva populatiilor britanice. Henric II Plantagenent devine Regele Angliei Populatia Londrei atinge 30 000 de locuitori Bătălia de la Arsuf: regele cruciat Richard Inimă de Leu obține victoria asupra sultanului Saladin; încep negocieri între cei doi suverani. Bătălia de la Freteval: victorios, regele Richard Inimă de Leu al Angliei recuperează de la regele Filip August al Franței fiefurile dobândite de acesta în ultimii ani; Filip este nevoit să își abandoneze tezaurul și arhivele. Incoronarea lui Ioan Scotienii condusi de William Wallace ii inving pe englezi Incepe domnia lui Henric VII Cardinalul Wolsey domneste sub Henric VIII 1554-1558:Persecutia protestantilor Oliver Cromwell proclama Anglia drept Commonwealth Cromwell cucereste Irlanda Legea cerealelor Aprobarea decretului de degrevare romano-catolic Carta poporului Razboiul Opiului dintre Marea Britanie si China Joseph Lister descoperă dezinfectantul Congresul sindicatelor Învățământul primar a devenit obligatoriu Confederatia coloniala Prima pensie pentru batrani Serviciul militar obligatoriu și ratia produselor alimentare Anglia castiga Cupa Mondiala de Rugby Oasele și uneltele din piatră (cremene) găsite în Norfolk și Suffolk dovedesc că Homo erectus a trăit pe teritoriul Angliei de azi acum 700.000 de ani. Indivizii veniți erau vânători și culegători care foloseau unelte și arme simple din piatră. La acea vreme, Marea Britanie era legată de continental European. Ceea ce astăzi este Canalul Mânecii (English Channel) era atunci un fluviu ce curgea spre vest și era alimentat de afluenți care mai târziu au devenit Tamisa și Sena (Seine). Această zonă a fost depopulată în perioada Marii Glaciațiuni, așa cum au fost și alte regiuni ale Insulelor Britanice. În timpul recolonizării, după dezgheț, cercetarea genetică arată că Anglia de azi a fost ultima zonă a Insulelor Britanice care a fost repopulată, cam acum 13.000 de ani. Popoarele migratoare care au ajuns în această perioadă contrastează cu ceilalți locuitori ai Insulelor Britanice, venind de pe continent din sud-estul Europei, în timp ce locuitorii care au venit mai devreme au sosit din nord de-a lungul coastei din Iberia. Acești migratori au adoptat cultura Celtică care a devenit dominantă în mare parte a Europei vestice. Între mileniile III-II i.e.n., populatia locală se ocupa cu agricultura și meșteșugul. În neolitic, primii britanici locuiau in asezari de piatra, ca Skara Brae din Scotia. Din mileniul III, erau utilizate uneltele din bronz. Se construiau complexe circulare din piatra ce aveau un rol ritualic religios, ceremonial si funeral. Se remarca Complexul din piatra de la Stonehenge, la care s-a lucrat secole. Primii britanici traiau in sate, dar traiau organizati si in cadrul comunitatilor tribale, dar si in grupuri de mici orase. In secolul XVII i.e.n. se formau primele rute comerciale. Epoca fierului in Britania incepe in secolul VIII i.e.n. In secolul V i.e.n., incepe invazia celtilor asupra Britaniei, care vor influenta modul de viata si cultura. Între secolele VII î.Hr. – V î.Hr., triburile celtice de pe continentul european au început să migreze pe insulele britanice. Avansați din punct de vedere tehnologic, în comparație cu locuitorii inițiali, aceștia au început să domine viața politică și culturală din Britannia. În ciuda faptului că celții erau, probabil, cei mai puternici și mai numeroși dintre locuitorii Europei în jurul anului 300 î.Hr., aceștia nu au fost niciodată capabili să clădească un imperiu și să prevină izbucnirea războaielor dintre triburi. Lipsa totală de unitate politică, în ciuda dârzeniei demonstrate în luptă, a condus la invazia și cucerirea insulelor britanice de către romani. Primele invazii romane succesive, din Galia, au avut loc în anul 53 î.Hr., sub comanda lui Iulius Cezar. Aceste invazii, însă, nu au condus la o ocupare permanentă a teritoriului de catre romani, ci doar la deschiderea de rute comerciale între Roma și Britania. Revoltele din Galia au oprit orice gând de cucerire pe care îl avea Cezar. A mai durat cel puțin un secol până când romanii s-au întoars. În 43 d.Hr., o expediție împotriva Britaniei a fost pregatită de către împăratul Claudius, condusă de Aulus Plautius și compusă din 40.000 de soldați. În decursul unei singure generații, majoritatea sudului Britanniei și Țării Galilor a ajuns sub stăpânire romană. Dar stăpânirea nu a fost nici rapidă, nici ușoară. Regele Catuvellaunilor, Caratacus, a rezistat ocupației timp de 8 ani, iar revoltele diferitelor triburi ocupate erau o amenințare constantă. În anul 60, regina icenilor, Boudicca, a condus o revoltă, care la început a fost devastatoare. Armatele ei au ars trei colonii romane, printre care și Londinium, înainte ca aceasta să fie în final oprită de către Seutonius Paulinus,in Bătălia de la Watling Street Drept rezultat al acestei victorii, majoritatea locuitorilor din Britannia de Sud au început să accepte realitatea ocupării romane. Politica de romanizare agresivă dusă de Gnaeus Julius Agricola, între 78-84., a condus la mărirea gradului de acceptare. Acesta nu a cucerit doar marea majoritate a Tării Galilor, ci a avansat în nord până în Caledonia (Scoția), mai departe ca orice alt roman. Succesul roman, însă, a fost de scurtă durată. Înfrângeri severe suferite pe Dunăre i-au forțat pe romani să retragă o parte a armatei din Britannia în 87 sau 88, ceea ce a însemnat că multe forturi situate după Cheviots au trebuit să fie abandonate. Până la sfârșitul secolului s-a renunțat la aceste fortificații, cel mai nordic fort roman fiind situat pe istmul Tyne-Solway. Această situație a fost recunoscută de împăratul Hadrian, care a ordonat construirea faimosului său zid pe acea linie. Construcția zidului lui Hadrian a durat mulți ani. Munca a început probabil în anul 122 sau 123, iar trupele romane încă mai lucrau la zid în 138 când Hadrian a murit. În câteva luni, succesorul acestuia, Antoninus Pius, a adoptat o nouă politică, de recucerire a teritoriilor nordice. Când Roma a trebuit să retragă una dintre legiunile sale din Britannia, porțiunea de cca. 59 de km dintre Firth of Forth și Firth of Clyde a Zidului Antonian a servit drept graniță de nord a provinciei, mai departe de aceasta aflându-se Caledonia. Caledonienii nu au putut fi, însă, ușor izolați, și profitând de împrăștierea și dorul de casă al soldaților romani, o parte dintre aceștia aflându-se sub comanda îmbătrânitului comandant Septimius Severus, au pornit un război de gherilă împotriva romanilor. Romanii s-au retras în sud până la Zidul lui Hadrian, la adăpostul unor poziții mult mai ușor de apărat, însă, până la sfârșitul secolului IV, ultimele dintre avanposturile romane din Caledonia au fost părăsite. În ciuda păcii și prosperității relative din sud, Britannia era o provincie de graniță și a avut probleme cu diferite popoare nordice, ca picții și caledonienii, pe tot parcursul stăpânirii romane. 3 legiuni complete, Legio II Augusta, Legio VI Victrix și Legio XX Valeria Victrix, și multe trupe auxiliare, erau staționate în mod permanent în provincie. Masivele migrații germanice din secolul al V-lea, inclusiv invaziile saxone din Britannia, au forțat completa retragere a trupelor romane din Britannia, lăsând în urmă cetățeni romani fără apărare. Anglo-saxonii, iar dupa ei vikingii danezi, au cucerit vaste regiuni din Inuslele Britanice, i-au alungat pe localnicii britoni si s-au stabilit pe teritoriile lor. Triburile britanice locale au fost impinse catre nord si vest inspre Scotia si Tara Galilor. Triburile germanice de pe tarmurile Marii Nordului au venit pe coasta Marii Britanii in jurul anului 450. Fusesera chemate de celtii britanici pentru a-i ajuta in calitate de mercenari sa-i alunge pe pictii invadatori,care coborasera din Scotia. Anglii,saxonii si iutii condusi de fratii legendari Hengist si Horsa, nefiind platiti pentru implicarea lor in lupta, s-au stabilit permanent pe teritoriul englez. Localnicii britoni au fost siliti sa se retraga spre regiunile periferice din Scotia si din Tara Galilor, unde printii celtici si-au putut pastra independenta pana in sec.XIII. Ocuparea teritoriului si stabilirea triburilor germanice, reunite sub numele de anglo-saxoni, au luat sfarsit spre secolul VII. In acel moment existau sapte mari regate anglo-saxone, care formau o heptarhie: Mercia, Northumbria, Anglia de est, Wessex, Essex, Sussex si Kent. Northumbria a dominat in secolul VII, dar suprematia a fost preluata de Mercia in veacul urmator. Cu toate acestea, unificarea Angliei s-a facut cu ajutorul Wessexului, care se confrunta cu atacurile vikingilor. Primul raid al vikingilor danezi in anul 793 a avut drept tinta manastirea Lindisfarne in largul coastelor Northumbriei. Au urmat noi atacuri si incursiuni pana cand in anul 866 danezii s-au hotarat sa cucereasca Anglia. Patrunzand prin estuarul Tamisei, ei au ocupat teritoriile de la nord de rau, formand Danelaw. Vikingii norvegieni au cucerit si ei in acelasi timp zonele de coasta si insulele Irlandei, Scotiei si Angliei, infiintand regatele Dublin si Insula Man. Sfantul Augustin a fost trimis de Papa Grigore I sa ii converteasca pe anglo-saxoni la crestinism si si-a inceput misiunea din Kent in 597/Regele Ethelbert era casatorit cu o printesa crestina din neamul francilor,care l-a convins sa treaca la crestinism. Augustin a devenit primul arhiepiscop de Canterbury. Ulterior, si anglo-saxonii au devenit ei insisi misionari, cum a fost Sfantul Bonifaciu. Danezii nu au reusit sa cucereasca Regatul Wessex,care a devenit cu timpul nucleul unificarii Angliei. Regele Alfred cel Mare al Wessexului a urcat pe tron in anul 871. A incheiat un acord de pace cu danezii, insa acestia nu l-au respectat. In 878, Alfred i-a invins in Batalia de la Edington, iar in 886 a recucerit Londra. La moartea sa din 899, a eliberat mai multe teritorii spre nord. Alfred cel Mare a ramas in istorie ca un legislator de marca si ca traducator al unor opere istorice si filozofice din limba latina. Succesorii sai au continuat sa lupte impotriva danezilor. Ethelstan, nepotul lui Alfred, a recucerit ultimele teritorii pierdute in 937, invingandu-i pe danezi si pe aliatii lor galezi si scotieni. Desi danezii fusesera invinsi in repetate randuri pe teritoriul englez, ei nu au incetat sa faca incursiuni. Regele Ethelred al II-lea a incercat in zadar sa ii mituiasca cu mari sume de bani, numite “tributul Danegeld”. Regele danez Sweyn Barba-Despicata a invadat din nou Anglia si l-a trimis in exil pe Ethelred, dupa ce colonistii danezi fusesera masacrati de englezi. Knut cel Mare, fiul lui Sweyn, l-a infrant pe Edmund II fiul lui Ethelred, in 1016, in batalia de la Assandum si a fost recunoscut ca rege al Angliei. Knut s-a casatorit cu Emma de Normandia, vaduva lui Ethelred II si s-a convertit la crestinism. Dupa ce a devenit monarh al Danemarcei si al Norvegiei, regatul sau se intindea pe coastele Nordului, dar si in nordul Germaniei. La moartea lui Hardecanutz, fiul lui Knut, in 1042, neexistand mostenitori, Godwin, conte de Wessex, si conducatorul nobililor anglo-saxoni, l-a chemat pe Eduard Confesorul, fiul lui Ethelred II din exil in Normandia si l-a numit rege. Dar Edward a castigat in scurt timp antipatia tuturor, intrucat adusese cu sine consilieri normanzi, pe care ii prefera nobililor anglo-saxoni. Dupa ce nu a avut nici un mostenitor din casatoria sa cu fiica lui Godwin, el l-a numit pe varul sau, ducele Wihelm II de Normandia ca succesor. Anglo-saxonii l-au urcat insa pe tron pe Harold al II-lea, fiul lui Godwin, dupa moartea lui Edward II in 1066. Harold a reusit sa respinga o invazie a vikingilor care doreau sa refaca regatul lui Knut in jurul Marii Nordului. A pierdut in cele din urma Bătălia de la Hastings din anul 1066 in fata trupelor lui William, duce de Normandia, care au debarcat in Anglia. Harold a murit in lupta si William I Cuceritorul a fost incoronat ca rege al Angliei. William I Cuceritorul si urmasii lui au introdus un sistem de guvernare centralizat si bine organizat, prin care puteau controla atat nobilimea si Biserica. Vikingii danezi, cunoscuti ca “normanzi”, s-au stabilit permanent in jurul estuarului Senei in nordul Frantei spre sfarsitul secolului IX. In anul 911, regele francilor de vest, Carol III, a trebuit sa-l accepte ca vasal pe conducatorul normand Rollon, care fusese crestinat si primise titlul de Duce al Normandiei. Prin casatoriile lor, contii si ducii care au patruns in casele regale franceze si engleze au castigat tot mai multa influenta. Pretentiile lor ca mostenitori au determinat invadarea Angliei de catre ducele William, un urmas al lui Rollon. Incoronarea sa in anul 1066 ca regele William I Cuceritorul a marcat inceputul epocii normande in Anglia. Pana in anul 1071, William supuse toata Anglia instaurand rapid sistemul feudal. Juramantul de credinta depus la Salisbury din 1086 ii obliga pe vasali sa ramana credinciosi seniorilor lor. Nobililor anglo-saxoni rebeli le-au fost confiscate proprietatile, acestea fiind impartite intre invadatorii normanzi. William si-a introdus oamenii in toate posturile cheie din Biserica, de la curte si din administratie. La nivel local, impartirea Angliei in comitate, conduse de un serif in calitate de reprezentant al regelui,s-a pastrat de pe vremea anglo-saxonilor. Registrul “Domesday Book” din 1086 ne dezvaluie faptul ca aproape toate proprietatile private apartineau deja la acea vreme normanzilor. Toate veniturile si proprietatile erau inregistrate. Datele au fost scrise,impreuna cu recensamantul populatiei, servind la calcularea darilor. Nicaieri in Europa medievala nu a existat o administratie atat de riguroasa, ca cea din Anglia din timpul normanzilor. Dupa moartea lui William in anul 1087, s-a declansat o disputa intre fii sai pentru Anglia si Normandia. Mezinul regelui, Henric Beauclerc, a fost cel care si-a castigat coroana. In timpul domniei sale a avut loc Sinodul de la Westminster din 1107, care a rezolvat controversa investiturii clericilor de catre laici. Arhiepiscopul Anselm de Canterbury, promotor de seama al miscarii filozofice a scolasticismului timpuriu, s-a opus regelui in problema investiturii. Spre deosebire de ginerele sau Henric V, imparatul Sfantului Imperiu Roman, Henric I, si-a revendicat dreptul de a numi clerici, in ciuda opozitiei cu care s-a confruntat. Familia Plantagenet a incercar sa consolideze monarhia engleza si sa isi extinda in acelasi timp proprietatile in Franta. Dupa moartea prematura a singurlui sau fiu, Henric I i-a silit pe nobili sa o recunoasca pe fiica sa Matilda ca unica mostenitoare a tronului. Ea s-a casatorit cu francezul Geoffrey, conte de Anjou,numit si Plantagenet pentru ramura de grozama pe care o purta pe coif in timpul turnirelor.La moartea lui Henric in anul 1135,nepotul sau Stefan, conte de Blois, a preluat tronul. Dupa un lung razboi civil, in anul 1153 Stefan a trebuit sa il numeasca succesor pe fiul Matildei si al lui Geoffrey, Henric Plantagenet, conte de Anjou si duce de Normandia, care a devenit rege al Angliei ca Henric II, dupa moartea lui Stefan de Blois in 1154. Disputele legate de succesiune, au slabit puterea regala centrala, iar nobilimea si Biserica au devenit tot mai influente. Pentru a-si consolida pozitia, Henric a incercat sa uniformizeze sistemul juridic. Reformele au scazut insa autoritatea tribunalelor ecleziastice. Clerul era nevoit sa recurga la tribunalele regale laice, si de aici a aparut un conflict cu Thomas Becket, arhiepiscopul de Canterbury. Prin decretul lui Henric II din anul 1164, clerul trebuia sa se prezinte la tribunalele laice. Thomas Becket s-a opus. A fost asasinat in Catedrala de Canterbury in anul 1170 de cavalerii care au raspuns intrebarii retorice a lui Henric: “Chiar nu ma scapa nimeni de preotul asta sacaitor?” Profund indurerat de moartea lui Becket, Henric a facut penitenta la mormantul lui Becket si a anulat decretul. In anul 1169, Henric a inceput cucerirea Irlandei. Cea mai inspirata miscare politica a sa a constituit-o casatoria cu Eleonora de Aquitania, fosta sotie a regelui francez Ludovic VII. Plantagenetii au unit Anjou, Normandia si Aquitania cu Anglia. S-a format astfel Regatul Angevin, care submina autoritatea regelui francez, revendicandu-si teritoriile. Succesorul lui Henric, fiul sau Richard I Inima de Leu a devenit rege in anul 1189 si a pornit neintarziat in a treia Cruciada catre Tara Sfanta. Afland situatia din Anglia, el s-a decis sa se intoarca. Pe drumul spre casa, a fost luat prizonier langa Viena, in 1192, de catre ducele Leopold V de Austria, cu care intrase in conflict in timpul cruciadei. Acesta l-a predat imparatului german Henric VI, care a cerut o rencompensa enorma pentru a-l elibera, iar plata ei aproape ca a falimentat Anglia. Cresterea darilor si guvernarea despotica a lui Ioan-Fara-de-Tara, care devenise regent in absenta fratelui sau, Richard, au nemultumit populatia. In aceste circumstante a luat nastere legenda lui Robin Hood, care lua de la cei bogati si impartea din averea lor celor saraci. Dupa revenirea in tara din prizoneriat in anul 1194, Richard I Inima de Leu a fost nevoit sa recucereasca proprietatile angevine din Franta, pe care le ocupase regele francez Filip II August. A fost ucis in 1199 intr-o lupta impotriva nobilimii rasculate din Aquitania. A intrat in legenda devenind un simbol al cavalerului medieval. Regii nu au reusit sa ii supuna pe nobili si au fost nevoiti sa le acorde drepturi de a participa la decizii politice. In anul 1199, tronul a fost preluat de Ioan, fratele mai tanar al lui Richard, care pierduse toate proprietatile Angliei in Franta in urma unui conflict cu regele francez Filip II August. Al patrulea fiu in familia regala, Ioan era cunoscut sub numele de “Fara-de-Tara”, intrucat nu mostenise nimic. Dupa ce a fost infrant de Filip in Batalia de la Bouvines in anul 1214, nobilii englezi s-au rasculat si l-au fortat sa semneze in anul 1215 Magna Carta, prin care regele se obliga sa recunoasca drepturile si libertatile nobilimii si ale Bisericii. Magna Carta reprezinta fundamentul legislativ englez. Henric III, fiul lui Ioan, a preluat puterea in anul 1216 cu planuri ambitioase. Dorea sa obtina tronul Sfantului Imperiu Roman pentru fratele sau, Richard de Cornwall, precum si coroana Siciliei. Presiunea darilor si numirea unor favoriti ai regelui din sudul Frantei in posturi cheie in stat au declansar in anul 1258 o revolta a nobililor englezi condusi de Simon de Montfort, numita razboiul Baronilor. Desi Simon de Montfort fusese la inceput unul dintre favoritii promovati de Henric si nimeni nu se astepta ca el sa se situeze in fruntea unei revolte, conflictul dintre cei doi a aparut atunci cand Montfort s-a casatorit cu Eleonora, sora lui Henric, fara acordul regal. Henric a fost luat prizonier in timpul bataliei de la Lewes din anul 1264 si a fost silit sa convoace pentru prima data Parlamentul care urma sa includa nobilimea, trimisii din comitate si reprezentantii oraselor. La inceput, toti delegatii nobililor, Bisericii si restului populatiei s-au intalnit. Ulterior s-a realizat separarea in Camerele superioara si cea inferioara. Desi Eduard I, fiul lui Henric, l-a invins pe Simon de Montfort in Batalia de la Evesham din anul 1265, a fost silit sa pastreze Parlamentul, intrucat avea nevoie de sprijinul financiar al nobilimii si al oraselor pentru campaniile sale militare. In anul 1297, a acordat Parlamentului prerogativa de a aproba darile. Cu toate acestea, Eduard a reusit sa reconsolideze autoritatea regala prin mai multe reforme. L-a invins de asemenea pe ultimul print celt independent din Tara Galilor in 1284, castigand titlul de “print al Tarii Galilor” pentru sine si pentru urmasii sai. Pe de alta parte insa, Eduard a reusit doar pentru o vreme sa supuna Scotia. In anul 1307, fiul si succesorul sau, Eduard II, s-a vazut nevoit sa renunte la planurile tatalui sau de a supune Scotia. S-a confruntat cu o rezistenta puternica din partea nobililor fata de favoritii sai si de pretentiile sale exagerate. Sotia sa Isabela, fiica regelui Filip IV, l-a uzurpat in anul 1327 cu ajutorul amantului ei, baronul exilat Roger Mortimer si se presupune ca l-ar fi ucis. Anglia și-a investit ultimele forțe în Războiul de 100 de ani. Casele Lancaster și York rivalizau pentru obținerea tronului și a moștenirii Plantageneților. Când în 1330 Eduard al III-lea a devenit major, și-a exilat mama și a ordonat execuția amantului acesteia. Ca nepot al regelui Filip al IV-lea, a revendicat tronul Franței când ultimul moștenitor din Dinastia Capetingilor a murit în anul 1328, declanșând astfel Războiul de 100 de ani. Victoriile pe care englezii le-au purtat la Crécy (1346) și mai târziu la Poitiers (1356) i-au uimit și i-au umplut pe englezi de un imens orgoliu. În 1347 au pus stăpânire pe Calais, care le asigura dominația asupra Canalului Mânecii (au avut control asupra lui peste 40 de ani), și pe care l-au păstrat două sute de ani, perioadă în decursul căreia au expulzat aproape toți băștinașii și i-au înlocuit cu englezi. În sfârșit, în 1361, regele Angliei face pace la Bretigny și, după ce pretinde întreg regatul Franței, se mulțumește cu Aquitania, comitatul de Ponthieu și cu Calais. Era o pace ineficace, căci nu rezolva singura chestiune deosebit de serioasă – suveranitatea englezilor asupra provinciilor care nu mai voiau să fie engleze. Notabilitățile din La Rochelle spuneau: “Ne supunem englezilor cu vorba: dar cu inima niciodată”. Începutul Războiului de 100 de Ani constituie pentru Anglia o perioadă de aparentă prosperitate; furnizorii de alimente, armurierii, constructorii de nave fac avere. Jefuirea Normandiei duce la îmbogățirea soldaților și a famliilor lor; nevoia de bani a regelui permite orașelor și indivizilor să cumpere libertăți la prețuri convenabile Două clase se dezvoltă atunci cu rapiditate în mediul rural englez: clasa fermierilor, semiproprietari, liberi pe pământurile închiriate de ei, intermediari între cavaler și fostul vilan, și clasa muncitorilor agricoli care au scăpat de șerbie, fie răscumpărându-se ei înșiși fie refugiindu-se timp de un an și o zi într-un oraș proteguit printr-o cartă. Multă vreme de aici încolo seniorii și parlamentele vor mai încerca să lege de pământ mâna de lucru, dar vor eșua. În Anglia epidemia de ciumă neagră a ținut deosebit de mult; staționară în 1349, a reînceput în anul următor reducând populația regatului de la 4 milioane la circa 2 milioane și jumatate. La începutul războiului s-a făcut remarcat în fruntea armatei cel mai mare fiu al regelui, Eduard, cunoscut și sub numele de Prințul Negru datorită armurii pe care o purta. În anul 1356, fiul regelui Eduard al III-lea, Prințul Negru, s-a aflat la Poitiers în aceeași situație ca tatăl său la Crécy cu 10 ani în urmă. Ioan al II-lea a respins toate încercările Prințului de a negocia și a atacat; bătălia de la Poitiers a avut un curs similar cu cea de la Crecy, însă regele Ioan a întreprins un alt atac dezastruos după o perioadă de trei ani. Când lupta a luat sfârșit, floarea cavaleriei franceze a fost doborată, regele însuși căzând prizonier. Deși Eduard al III-lea a renunțat la tronul Franței, semnarea Tratatului de la Bretigny reprezenta un mare triumf în favoarea sa. Aparent definitiv, triumful a fost de scurtă durată. Prințul Negru a murit cu un an înaintea tatălui său, în 1376, astfel în 1377, mezinul regelui în vârstă de de 10 ani a devenit regele Richard al II-lea. După ce a înăbușit răscoala țăranilor din 1381, domnia sa a devenit tot mai autoritară, în special în privința Parlamentul, care susținea deschis revolta condusă de vărul lui Richard, Ducele de Lancaster. Regele a fost detronat în anul 1399 și probabil ucis, iar ducele de Lancaster s-a urcat pe tron ca Henric al IV-lea. Războiul din Franța a reizbucnit în anul 1415, în timpul domniei fiului său, Henric al V-lea. În 1415, Henric a trecut Canalul și, sperând să cucereasca Normandia, a început asedierea și capturarea portului cheie de la Plarfeur. Deoarece aceasta era o operațiune dificilă, în octombrie, Henric s-a îndreptat spre nord-est pentru a petrece iarna la Calais. Neștiind în ce poziție se aflau francezii, acesta s-a pomenit față în față cu o mare armata inamică. Nereușind să ajungă la un compromis cu francezii, a fost silit să lupte în Bătălia de la Azincourt; în ciuda exemplelor de la Crecy și Poitiers, armata franceză, atacată de-a lungul unui front îngust, sub o ploaie de săgeți, nu a reușit să străpungă apărarea englezilor. Bătălia de la Azincourt nu a contribuit direct la realizarea planului de cucerire al lui Henric însă i-a conferit un prestigiu important, incurajându-i pe englezi să continuie războiul. O altă consecință importantă a acestei bătălii a constat în faptul că francezii nu mai doreau să-l întâlnească pe câmpul de luptă pe Henric, astfel, acesta și-a petrecut doi ani asediind și cucerind nestingherit orașe din Normandia. În timp ce figura lui Henric se impunea, Ducele de Burgundia a renunțat la neutralitate, formând o alianță cu inamicul; aliații au început în curând să-și exercite controlul asupra regelui Franței și asupra întregii regiuni din nordul Loarei iar prin Tratatul de la Troyes (1420) s-a hotărât căsătoria lui Henric al V-lea cu fiica lui Carol al VI-lea, Caterina de Valois, urmând ca Henric să devina rege al Franței după moartea socrului său. Singura opoziție, din sudul Loarei, a fost susținută de fiul lui Carol al VI-lea, Dauphin, însă acesta a fost respins, fiind considerat bastard. După moartea prematură a regelui în 1422, soarta s-a întors împotriva englezilor. Până în 1453, în timpul domniei lui Henric al VI-lea, Anglia pierduse toate proprietățile continentale, mai puțin portul Calais. Situația s-a înrăutățit când regele a căzut pradă nebuniei. Mai mulți nobili au început să lupte pentru regență. O facțiune era condusă de un văr al regelui, Richard, duce de York, care avea șanse de a obține tronul, întrucât ambii părinți erau descendenți direcți ai regelui Eduard al III-lea. Războiul Civil a izbucnit în 1455. Întrucât Casa de Lancaster avea un trandadir roșu pe blazon, iar cea de York avea unul alb, conflictul dintre ele a intrat în istorie sub numele de Războiul Rozelor. Eduard al IV-lea, fiul lui Richard de York, a preluat tronul cu ajutorul lui Richard Neville, conte de Warwick, cunoscut ca “Făuritorul de regi”. Când Neville nu l-a mai susținut, Eduard a fost nevoit să fugă din țară în anul 1470. S-a întors cu trupe și i-a înfrânt pe Neville și pe Edward de Westminster, fiul lui Henric al VI-lea, Neville fiind ucis în lupta de la Barnet. Restul forțelor Lancastriene au fost distruse în bătălia de la Tewkesbury, iar prințul Edward de Westminster, urmașul la tron al Casei de Lancaster, a fost ucis. Henric al VI-lea a fost executat în Turnul Londrei în anul 1471, iar Eduard a domnit în liniște până la moartea sa în anul 1483. Fratele său, Richard al III-lea, l-a urmat la tron. El a reușit să îi elimine de la succesiune pe fii minori ai lui Eduard. Henric Tudor, un nepot al lui Henric al VI-lea, a venit în Anglia ca moștenitor al Casei de Lancaster și descendent al unei vechi familii regale galeze. Richard al III-lea a fost ucis în Bătălia de la Bosworth din anul 1485. Noul rege, Henric al VII-lea, a unificat Casele de Lancester și York, însurându-se cu Elisabeta de York, fiica și moștenitoarea lui Eduard al IV-lea și a devenit astfel primul monarh din familia Tudorilor. Conflictul dintre clanuri a facut imposibila formarea unui stat irlandez unificat si a facilitat instalarea stapanirii engleze. Istoria Irlandei este presarata cu lupte intre clanurile rivale.Intre secolele IV-X au aparut patru mari regate: Connacht, Leinster, Munster si Ulster, inconjurate de alte regate mai mici. Titlul de “rege suprem al Irlandei” era marul discordiei pentru clanuri. In secolul V, Sfantul Patrick a crestinat toata populatia Irlandei, pornind de la resedinta pe care si-o stabilise in Armagh. Astfel a luat nastere un tip de specific irlandez de crestinism,caracterizat prin existenta mai multor manastiri autonome care au dus Irlanda la apogeu, in special in domeniul literaturii, pastrand insa si vechile poeme celtice. De asemenea,calugarii au plecat ca misionari, cum a fost Gallus printre germanii de pe continent si Sf.Columban din Iona in Scotia, in secolul VI. Cand in anul 1169 un rege irlandez nesemnificativ a cerut ajutorul regelui Henric II al Angliei pentru a-si invinge rivalii, s-a deschis calea pentru o invazie engleza. La inceput a fost cucerita doar zona coastei de est si regii englezi s-au multumit cu o stapanire formala. In timpul Tudorilor,s-a trecut la cucerirea intregii insule,iar regele Henric VIII si-a atribuit titlul de rege al Irlandei in anul 1541.Englezii au inceput sa-si consolideze dominatia in special in Ulster in sec.XVI prin proprii colonisti,mai tarziu scotieni. Au aparut conflicte religioase,intrucat veneticii erau protestanti,iar irlandezii ramasesera catolici.Dintre numeroasele rascoale care au avut loc,cea a lui Hugh ONeill din anul 1595 a reprentat ultima amenintare serioasa la adresa suprematiei engleze in Irlanda.Desi irlandezii au beneficiat de sprijinul spaniolilor,au fost in cele din urma infranti.In timpul razboilui civil din Anglia si Revolutiei Glorioase,irlandezii au sustinut familia regala Stuart,care era pro-catolica.Din acest motiv,ei au trebuit sa indure represaliile sangeroase ale englezilor si lipsa totala de drepturi pana in sec.XIX.Conditiile grele de viata au provocat in secolul XIX,o masiva emigrare in SUA,aproape injumatatind numarul populatiei. In ciuda opozitiei reprezentate de nobilii scotieni si englezi,regii scotieni s-au luptat sa isi pastreze unitatea nationala si independenta. In timpul romanilor, Scotia a fost locuita de triburile celtice. Romanii i-au numit picti (pictati) datorita tatuajelor pe care le aveau. In secolul III, un val de celti scotti invadatori, care au imprumutat numele lor Scotiei, a inceput sa vina din Irlanda. Dupa ce s-au stabilit acolo, au infiintat un regat. In secolul VI, Sfantul Columban de Iona predica crestinismul in Scotia. In secolul IX, regele Kenneth Mac Alpin i-a unificat pe picti si pe scotieni in Regatul Alba. Ultimul urmas al lui Mac Alpin a murit in anul 1018. O ruda de-a lor, Duncan I, a preluat tronul, dar a fost ucis de uzurpatorul Macbeth in anul 1034. Fiul lui Duncan l-a invins si l-a ucis pe Macbeth, devenind regele Malcom III al Scotiei in anul 1057. Influenta englezilor in Scotia a inceput sa creasca in timpul domniei lui Malcom III. Biserica Romano-catolica a eliminat crestinismul irlandezo-scotian. Sistemul feudal englez a fost instaurat in sud-estul si in Tinuturile Joase ale Scotiei. Zonele muntoase au ramas sub stapanirea clanurilor, la fel ca pe vremea celtilor. Dupa ce la sfarsitul secolului XIII dinastia Malcom s-a stins, puternicele familii Bruce si Balliol au inceput sa isi dispute tronul. Eduard I al Angliei a profitat de situatie si l-a ajutat pe John de Balliol sa devina rege in schimbul recunoasterii de catre acesta a suzeranitatii engleze. Odata urcat pe tron, Balliol a refuzat sa se supuna englezilor, declansand astfel o invazie a acestora in Scotia. Sir William Wallace si Robert Bruce au fost capii rezistentei impotriva invadatorilor. Cunoscut si sub numele de “Inimia Neinfricata”, William Wallace i-a condus la victorie pe scotieni aflati in inferioritate numerica fata de englezi in batalia de la Stirling din anul 1297. Insa nobilii scotieni au refuzat sa-l mai sustina deoarece avea origini modeste. El a fost invins de englezi in Batalia de la Falkirk in 1278, prin tradarea unui nobil scotian. Este capturat la Robroyston lângă Glasgow și a fost predat regelui Edward I al Angliei, care l-a condamnat la moarte pentru înaltă trădare in 1305. Lupta pentru independneta a continuat si Robert a devenit rege in anul 1306. Scotienii si-au consolidat pozitiile, in timp ce englezii se infruntau in Razboiul de 100 de ani si in Razboiul Rozelor. In anul 1371,familia regala Stuart a inlocuit Casa Bruce.Desi regele Iacob Stuart IV s-a casatorit in anul 1503,cu Margareta Tudor,fiica regelui Henric VII al Angliei,conflictul dintre englezi si scotieni nu a scazut din intensitate.Pe baza mariajului,Maria Stuart,stranepoata lui Iacob,a putut revendica tronul Angliei si astfel,in 1603,s-a realizat unificarea celor doua regate sub fiul Mariei,Iacob VI al Scotiei si Iacob I al Angliei. Primii doi conducători ai dinastiei Tudor extind prin forță puterea monarhiei. Anglia e criticată aspru de suveranitatea ecleziastica a papei, iar opoziția din țară este suprimată. În anul 1485, Henric Tudor, moștenitorul Lancastrian, îl înfrânge pe Richard al III-lea din casa rivală de York la Bosworth Field și preia tronul ca Henric al VII-lea. Pune capăt Războiului celor Două Roze căsătorindu-se cu Elisabeta de York, nepoata lui Richard al III-lea. Printr-o economie strictă și creșterea taxelor restabilește echilibrul finanțelor statului. De asemenea, centralizează puterea la curtea supremă regală. Urcarea la tron a fiului său, Henric al VIII-lea, în 1509, a fost întâmpinată cu mult entuziasm inițial. La început, politicile sale erau influențate de cardinalul Thomas Wolsey, care dezvoltă centralismul regal, iar pe plan extern urmează o politică de alternanță între Hasburgi și Franța. În anul 1528 Henric decide să divorțeze de soția sa, Caterina de Aragon, mătușa lui Carol Quintul, parțial din cauza lipsei unui moștenitor dar și din cauza iubirii sale pentru Anne Boleyn, o doamnă de curte. Sub presiunea Hasburgilor, Papa nu permite acest divorț iar procesul se prelungește ani întregi. Domnia lui Henric al VIII-lea degenerează în tiranie. Cardinalul Wolsey este destituit în anul 1529 și învinuit de înaltă trădare. Thomas More, succesorul lui Wolsey ca Lord Cancelar, este executat. Thomas More, care în anul 1516 scria în lucrarea “Utopia” despre un ideal, devine Lord Cancelar al Angliei în anul 1529, după o lungă experiență ca membru în Parlament. Deoarece respinge divorțul regelui și Reforma, se retrage. Totuși, este acuzat de Henric al VIII-lea de înaltă trădare, pentru refuzul de-a recunoaște Actul de Supremație care îl desemna pe rege drept capul Bisericii Anglicane. Este decapitat în 1535. În anul 1935, Biserica Catolica l-a canonizat ca martir. Cu ajutorul lui Thomas Cromwell, noul Lord Cancelar, în anul 1534, regele separă biserica engleză de papalitate, formând Biserica de stat englezească, în fruntea căreia se află el însuși. Proprietățile Bisericii Catolice sunt confiscate, iar mânăstirile desființate. Henric al VIII-lea se căsătorește de 5 ori, executându-și două soții. Nici un rege englez nu avusese o putere personală atât de mare. Henric o folosea pentru a înlătura nobilimea refractară și pe adversarii săi politici.
Caterina de Aragon Anne Boleyn Jane Seymour Anne Cleves Catherine Howard Catherine Parr În timpul domniei copiilor lui Henric al VIII-lea, anglicanismul își întărește poziția, cu o singură întrerupere reprezentată de o etapă scurtă de politică revanșardă catolică. Politicile navale ale Elisabetei I transformă Anglia într-o mare putere europeană. În 1547, Henric este urmat la tron de fiul său, Eduard al VI-lea, a cărui regență era contestată de ducii de Somerset și Northumberland. În timpul domniei sale, episcopul anglican de Canterbury, Thomas Cranmer, formulează principiile credinței anglicane, iar între 1553 cele 42 de articole ale acesteia si renumita Carte de Rugaciuni. În 1553, Eduard este urmat la tron de sora lui vitregă mai mare, Maria, fiica de religie catolică a lui Henric al VIII-lea și a primei soții a acestuia, Caterina de Aragon. În anul 1554, restabilește autoritatea papala în Anglia și se căsătorește cu vărul ei, regele Filip al II-lea al Spaniei. Persecuția brutală asupra protestanților, printre care și arhiepiscopul Cranmer, care este ars pe rug în 1556, îi aduc porecla de “Maria cea sângeroasă” (Bloody Mary). În 1558, sora vitregă protestantă a Mariei, Elisabeta I, fiica Annei Boleyn, preia puterea. Deși considerată copil neligitim, a fost educată impecabil, după noile învățături ale Renașterii. La început acționează cu precauție în problemele religioase, însă în 1564, prin cele Treizeci și Nouă de articole, cimentează definitiv poziția Bisericii Anglicane de stat. După ce respinge pretențiile de tron ale Mariei Stuart, Elisabeta sprijină Olanda protestantă în lupta pentru eliberare, fapt care provoacă un război cu Spania. În 1588, flota engleză anihileaza Armada Spaniolă, mult superioară numeric, marcând sfârșitul supremației spaniole pe mare și ascensiunea puterii maritime engleze. Ulterior, Elisabeta captureaza corăbii spaniole într-un război neoficial, dus de corsari ca Francis Drake. Era din ce in ce mai clar că Anglia devenea o putere europeană importantă. Pe plan intern, regina celibatară a știut cum să-și folosească cu dibacie apropiații și favoriții, unii împotriva celorlalți și să întărească autoritatea monarhiei. Perioada elisabetană a adus o dezvoltare importantă comerțului maritim și realizări culturale semnificative, un exemplu fiind opera lui William Shakespeare. În 1584, Elisabeta îi dă lui Sir Walter Raleigh permisiunea de a înființa prima colonie în America de Nord. Acesta ia denumirea de Virginia, după regina virgină. În 1600 este fondată Compania Indiilor Orientale, un factor important în politica de comerț și cea colonială. Uniunea personală a coroanelor Angliei și Scoției este determinată în 1603 de către Iacob I, fiul Mariei Stuart. El și fiul său Carol nu reușesc să impună monarhia absolutistă, iar Carol este executat. După ce Casa Tudor se stinge odată cu moartea Elisabetei I, în anul 1603, regele Iacob al VI-lea al dinastiei Stuart al Scoției urcă pe tronul Angliei ca Iacob I. Mama lui Iacob, Maria Stuart, cunoscută drept Maria, regină a scoțienilor, nepoată a lui Henric al VII-lea și regină scoțiană din naștere, ridică pretenții la tronul englez în anul 1558. Regina catolica o vedea pe Elisabeta ca fiica nelegitimă a lui Henric al VIII-lea și nu ca pe un pretendent la tron. În timpul domniei sale în Scoția, are loc o reformă calvinistă coordonată de John Knox care alternează cu războaie civile și acte de violență chiar și în anturajul reginei. În 1598, Maria este înlăturată de o revoltă a nobililor protestanți și închisă. Reușește să fugă în Anglia, însă și aici este ținută în captivitate. Când prietenii ei intimi și catolicii Angliei încearcă să o elibereze, regina Elisabeta o acuză de înaltă trădare în 1587 și ordonă execuția ei prin decapitare. Iacob I încearcă să reconcilieze credințele. Dorea să stabilească absolutismul regal în Anglia după uniunea celor două regate, însă nu reușește din cauza împotrivirii Parlamentului. Disputa asupra drepturilor regale continuî, însă Iacob adoptă modelul Bisericii de Stat Anglicane, fapt care-i dezamăgește pe catolici. Regele insistă asupra principiului dreptului divin al regilor de a conduce. În 1605, nobilimea loială lui Iacob I amenință să arunce Parlamentul în aer la redeschiderea acestuia. Aceștia ascund o mare cantitate de praf de pușcă în pivnițele Parlamentului, însă conspirația e trădată, iar conjurații sunt prinși și executați. Evenimentul este celebrat la 5 noiembrie. Carol I, al doilea fiu al lui Iacob, care preia tronul de la tatăl său în 1625, tinde tot spre absolutism și se apropie de Spania împotriva voinței Parlamentului. Până în 1640 reacționează la rezistența membrilor Parlamentului dizolvându-l în mod repetat sau refuzând să convoace sesiunile acestuia, fapt care aprinde spiritele în țară. Politicile sale ecleziasticee neinspirate duc la revolte în Scoția, iar criza financiară permanentă îi obligă să întrunească Parlamentul cel Lung, care îi înlătură pe favoriții săi și pe miniștrii cei mai importanți și rămâne în sesiune până în 1653. Majoritatea parlamentara condusă de John Pym se aliază cu scoțienii, iar în anul 1642 izbucnește Războiul Civil, în care regele și minoritatea regalistă se opuneau majoritații parlamentare conduse de Oliver Cromwell. După mai multe înfrângeri, în anii 1644-1645, regele fuge spre Scoția, însă în 1646 este predat Parlamentului englez. În 1647 evadează, iar războiul izbucnește din nou. În 1648, Carol I este capturat, judecat și executat (1649) la Londra sub acuzația de înaltă trădare. Oliwer Cromwell desfiinteaza monarhia si domneste ca lord protector in Anglia, dar in 1660 dinastia Stuart este restaurata pe tron. Catolicul Iacob II este inlaturat de la putere in timpul Revolutiei Glorioase, in anii 1688-1689. Oliwer Cromwell, conducator al puritanilor englezi,aboleste monarhia in anul 1649 si proclama Anglia drept stat liber protestant,in prima etapa a razboiului civil englez. Urmeaza imediat o revolta a scotienilor si irlandezilor, in anii 1649-1650, pe care Cromwell o reprima cu cruzime. Desi aspira la republica, Cromwell dizolva Parlamentul in anul 1643 si, deoarece revoltele interne nu luasera sfarsit, se proclama lord protector cu puteri dictatoriale, refuzand titlul de rege. In politica externa, Cromwell intareste suprematia maritima a Angliei prin politici comerciale si coloniale foarte bine coordonate, depasind Olanda in rivalitatea comerciala a celor doua state. Dupa moartea sa in anul 1658, fiul sau Richard nu reuseste sa mentina puterea si abdica, pregatind drumul pentru restaurarea dinastiei Stuart. In anul 1660, Carol II, fiul lui Carol I, se intoarce din exil. Cu toate ca noul monarh ii pedepseste pe republicani, aceasta incearca o reconciliere a tuturor partidelor. In anul 1679. Parlamentul aproba Habeas Corpus Act, o piatra de hotar a drepturilor civile, care stipula ca nimeni nu poate fi retinut fara o examinare legala si nu poate fi acuzat pe nedrept. In timpul domniei lui Carol II, in anul 1666 izbucneste Marele Incendiu din Londra. Acesta distruge o mare parte a orasului, care va necesita reconstructii masive. Cand Iacob II, fratele catolic al lui Carol, urca pe tron in 1685, unii nobili protesteaza,insa vor fi supusi. Anuland o interdictie data de Carol II, Iacob acorda catolicilor functii in guvernare, iar in 1686-1687 proclama libertate religioasa pentru catolici si pentru cei care nu impartaseau credinta oficiala. Nasterea fiului sau in 1688 sporeste teama de o monarhie catolica absolutista permanenta. In Anglia, Parlamentul, armata si burghezia ofera Coroana regentului protestant al Olandei, Wilhelm de Orania. In timpul Revolutiei Glorioase din anii 1688-1689, Wilhelm debarca in Anglia si il alunga pe Iacob in Franta in decembrie 1688. William III si sotia sa, Maria II, fiica protestanta a lui Iacob II din prima casatorie, urca pe tron drept co-suveran, dupa care acceptasera Declaratia Dreptului care le fusese prezentata in Parlament. Ulterior aceasta avea sa fie incorporata in Actul Parlamentului ca Declaratia Dreptulor. Aceasta stabilind drepturile Parlamentului in raport cu coroana si o monarhie constitutionala de Parlament. Anglia lupta impotriva suprematiei Frantei in Europa si isi dezvolta teritoriile coloniale.In 1714,Parlamentul stabileste succesiunea guelfilor protestanti. Ca regent al ambelor tari,Wilhelm III pune capat conflictului dintre Anglia si Olanda.Iii infrange pe irlandezi,care il sprijina pe Iacob II,in batalia de la Boyne din anul 1690,si pe scotieni,in masacrul de la Glencoe.Implicarea regelui pe continent,unde lupta in alianta cu Habsburgii impotriva pretentiilor lui Ludovic XIV,era nepopulara in Anglia,deoarece el folosea trupele engleze pentru a-si aparata interesele in Olanda. Dupa moartea regelui in 1702,la inceputul Razboiului de Succesiune pentru tronul Spaniei,cumnata lui,Anna,ultima din dinastia protestanta Stuart,il urmeaza la tron.In timpul domniei sale,in anul 1702,Anglia si Scotia sunt unite in Marea Britanie,avand un parlament unic.Insa Anna era un monarh slab,fiind sub influenta ducelui si ducesei de Marlborough,John Churchill. John Churchill a avut o cariera stralucita in functia de comandant militar al armatei sub Iacob II.Ulterior,si-a oferit serviciile lui Wilhelm de Orania,desi mai mentinea legatura cu Iacob,fapt care i-a adus suspiciunea de tradare.Sotia lui,Sarah Jennings,era prietena apropiata a Annei Stuart,care dupa urcarea la tron,il numeste pe Churchill comandant sef al trupelor engleze in Razboiul de Succesiune pentru tronul Spaniei,iar in 1702 il ridica la rangul de duce de Marlborough.El ii infrange pe francezi si este considerat salvatorul patriei.Drept rasplata,Anna ii ofera pamant si bani si ii construieste palatul Blenheim pentru duce si sotia lui.Sir Winston Churchill,descendent al primului duce,se naste chiar in palatul Blenheim,in anul 1874 In 1704,englezii ocupa Gilbratarul si Menorca.Dupa victoriile lui Marlborough si ale printului Eugeniu de Savoia asupra francezilor in batalia de la Hochstadt si Blenheim in 1704,de la Oudenaarde in 1708 si de la Malplaquet in 1709,Marea Britanie era principalul beneficiar al Pacii de la Utrecht din anul 1713,care incheia Razboiul de Succesiune pentru tronul Spaniei.I se permitea sa-si pastreze cuceririle si primeste o parte dintre coloniile franceze din America de Nord. In Actul de instalare,din 1701,Parlamentul exclusese catolicii,si pe oricine care era casatorit cu acestia,de la succesiunea pe tron si stabilise faptul ca Parlamentul era cel care hotaraste cine urmeaza sa fie rege.Astfel,vaduva electoare Sofia de Hanovra,nepoata lui Iacob I,era urmatorul mostenitor protestant.Dupa moartea Annei,fiul Sofiei,electorul George Ludovic de Hanovra,urca pe tron ca George I.Marea Britanie si Hanovra sunt conduse intr-o uniune personala pana in 1837.Domnia Casei de Hanovra continua pana la moartea reginei Victoria,in anul 1900. Parlamentul continua sa-si sporeasca puterea sub regii Casei de Hanovra.Luptele pentru suprematia comerciala si coloniala desfasurata intre Marea Britanie si Franta s-a incheiat cu victorie britanica,care acapareaza teritorii intinse din Asia si America de Nord.Au fost puse bazele Imperialismului Colonial Britanic. In Parlamentul Britanic se confruntau doua factiuni:Whig si Tory.Pana la jumatatea secolului XIX,acestea raman singurele partide politice din Marea Britanie.Ambii termeni erau initial porecle ironice: tory-irlandeza:haiduc,iar whig-rebelul scotian presbiterian.Whig sustinea liberalismul politic si economic,un Parlament puternic si toleranta religioasa,iar Tory,conservatori,aparau drepturile Bisericii Anglicane si ale Coroanei. Robert Walpole este intaiul prim-ministrul modern britanic,prin faptul ca stabileste responsabilitatile Cabinetului.Lucreaza sub regii de Hanovra ca secretar de razboi,apoi ca premier.Avand increderea regelui George I,apoi dupa 1727 a fiului sau George II,ca si a majoritatii lui Whig din Parlament,acesta coordoneaza politica Marii Britanii in anii 1721 si 1742.Incearca sa asigure pacea in politica externa,iar in 1742,cand Marea Britanie se implica in Razboiul de Succesiune pentru tronul Austriei,demisioneaza. Pretendetul catolic la tron,Carol Eduard Stuart,nepotul lui Iacob II,cunoscut ca Bonnie Prince Charlie,foloseste infrangerea suferita de englezi in fata francezilor drept pretext pentru a debarca in Scotia. Dupa un esec initial,el si sustinatorii lui scotieni din clanurile locale sunt zdrobiti la Culloden,in 1746. Echilibrarea puterilor europene ramane una dintre scopurile politicii externe.La insistenta lui William Pitt cel Batran,Marea Britanie intervine in Razboiul de 7 ani,si prin Tratatul de la Paris din 1763,preia coloniile franceze din America de Nord si India. George II este urmat la tron de nepotul sau,George III,in 1760.Pentru a deveni independent fata de factiunea Whig si pentru a-si capata mai multa greutate in guvernare,se indreapta spre partidul Tory.Politica sa duce la razboiul pentru independenta a coloniilor americane.Factorul de decizie principal in problemele politice devine Parlamentul.Boala mintala a regelui slabeste coroana.Din anul 1811 si pana la moartea lui George III in 1820,fiul sau,viitorul George IV,domneste ca regent.Cel mai important premier sub George III,William Putt cel Tanar,diminueaza datoria statului si aduce Compania Indiilor Orientale sub controlul guvernului. Anii 1830-1840 s-au caracterizat printr-o serie de reforme de succes in Marea Britanie. Dupa moartea regelui George IV,a urcat la tron William IV,un rege cu idei reformatoare.Votul s-a modernizat prin Legea Reformei din iunie 1832.In acelasi timp,puterea Parlamentului a sporit,deoarece populatia oraselor a crescut rapid,datorita migratiei de la sate.Impartirea locuitorilor din Parlament nu mai corespundea numarului de votanti,districtele de votare fiind reorganizate in favoarea oraselor.De asemenea,Legea Corporatiilor Munincipale (Munincipal Corporations Act) din 1835 favoriza alegerea consiliilor orasenesti.Protestul impotriva reformei electorale liberale in 1832 a consemnat formarea Partidului Conservator si Unionist in Marea Britanie,care a cautat sa atraga o parte cat mai mare din electorat.Insa Partidul Conservator Britanic s-a scindat in 1846,cand prim-ministrul Sir Robert Peel s-a orientat catre comertul liber.De asemenea,reformele erau necesare si pentru stabilirea unei echitati intre confesiuni.In comparatie cu membrii Bisericii Anglicane,catolicii aveau putine drepturi politice.Abia in aprilie 1829,datorita premierului Arthur Wellesley,duce de Welligton si a altora s-a aprobat Decretul de degrevare romano-catolic.Cunoscut sub numele de Emancipare catolica,aceasta lege a pus capat discrimarii oficiale a catolicilor,carora li s-a permis sa devina membri ai Parlamentului. Cu toate ca reforma votului din 1832 urmarea intarirea clasei mijlocii,numarul de votanti era inca foarte mic-4% din populatie.In 1837,o asociatie de muncitori din Londra a prezentat in Camera Comunelor o carta a poporului.Cartistii cereau drept de vot universal pentru barbati,cu alegeri care sa reprezinte proportiile reale ale populatiei,vot secret si plata deputatilor,astfel incat si cei saraci sa poata face parte din Parlament.Acesta a respins documentul,in ciuda petitiilor cu aproape 3 milioane de semnaturi si a grevei generale.Conducatorii cartistilor au fost arestati in timpul tulburarilor din Wales din 1819. In timp,diversele inovatii si seria de legi care implementau reforma sociala au imbunatatit conditile de viata ale paturii de jos din Marea Britanie. In 1799,Robert Owen devine coproprietar la o fabrica de bumbac din New Lanark,Scotia.Nu permite munca copiilor,limiteaza ziua de lucru la 10 ore si jumatate,devenind un sustinator al primelor legi de protectie a muncii.Muncitorii sai locuiau intr-un complex de locuinte special construite pentru ei,copii lor mergeau la scoala si isi puteau cumpara alimente ieftine de la magazinele pe care acesta le subventiona.Chiar si cu aceste costuri suplimentare,fabricile sale au prosperat.Miscarea cooperatista,infiintata in 1844 in Rochdale,Anglia,i-a preluat ideile. La 16 august 1819,o demonstratie a muncitorilor a fost inabusita in Masacrul de la Peterloo,cand cavaleria a deschis focul asupra multimii adunate pe strazile din Manchester.Conservatorii au constientizat ca pentru a mentine pacea interna era nevoie de reforme.Prima dintre Legile Fabricilor fusese aprobata in 1802,stipuland sanctiuni pentru munca nocturna a copiilor si limitand ziua de munca la 12 ore pentru ucenici.Angajarea in fabrica a copiilor cu varsta de pana la 9 ani a fost interzisa in 1819.In 1824,muncitorilor li se recunostea dreptul la greva si la formarea asociatilor.Insa nu exista niciun fel de control din partea statului,iar aceste legi erau usor de incalcat.Prima lege eficienta a fabricilor a fost aprobata in 1833.Aceasta limita numarul de ore de munca pe zi pentru femei si copii;copii sub 13 ani nu erau lasati sa lucreze mai mult de 9 ore pe zi.Un departament de supraveghere controla respectarea legii.Unele dintre imbunatatirile conditilor de trai si de munca se datoreaza lui Anthony Ashley Cooper,al saptelea conte de Shaftesbury.Acesta a incurajat construirea locuintelor sociale si a infiintat scoli pentru copii saracilor.De asemenea,a introdus anumite legi sociale,inclusiv cea din 1842,prin care interzicea angajarea femeilor si copiilor in mine,si cea din 1847,prin care ziua de munca era reglementata la 10 ore pentru femeile si tinerii care lucrau in fabrici.Pentru a mentine un pret ridicat de graul britanic,Parlamentul a aprobat in 1815 un tarif impotriva importurilor,cunoscut ca Legea cerealelor,insa pretul ridicat al painii a provocat rebeliuni ale maselor.Ca reactie,George IV a restrans drepturile civile,mai ales cel la libera asociere si libertatea presei.Legea cerealelor a fost abrogata in 1846,dupa mari presiuni din partea Scolii de la Manchester,un grup de industriasi textili condusi de Richard Codben,care avea un interes pentru comertul liber si s-a aliat cu muncitorii.Liga impotriva legii cerealelor,infiintata de Codben si John Bright in 1838,a cerut educatie publica generala si reforma electorala. Regina Victoria a Angliei si imparateasa a Indiei a urcat pe tron la 20 iunie 1837.Domnind timp de 64 de ani,a marcat o intreaga epoca in istoria Marii Britanii.Epoca Victoriana s-a caracterizat prin prosperitate economica si prin pozitia de lider a Marii Britanii in lume.De asemenea,a fost promovat un stil de viata conservator si conventional,Sotul reginei Victoria,Printul Albert de Saxa-Coburg-Gothamsu,si-a impus opiniile conservatoare in fata reginei orientate initial spre liberalism. Cresterea economica din primii ani de domnie ai reginei Victoria s-a diminuat,problemele sociale revenind in atentia politicii interne. Dupa perioada turbulenta de reforme,Marea Britanie a trecut prin decenii mai linistite.Marea Expozitie din 1851,care prezenta faimosul Palat de Cristal,era un simbol al economiei infloritoare.Datorita faptului ca reforma din anii 1830 instituise structuri parlamentare,revolutiile din 1848 din intreaga Europa nu au afectat Marea Britanie.Cresterea economica spectaculoasa a fost urmata de o criza ce a exarcebat problemele sociale.Unionistii care se organizasera in 1868 in Congresul Sindicatelor aveau din ce in ce mai multi membri.Greva docherilor din Londra in 1889 era un semn al increderii tot mai mari in unionisti.Multi someri emigrau in America sau Australia.Comitetul de reprezentare a muncii,infiintat in 1900 si redenumit Partidul Laburist in 1906,era tot mai influent.Liberalii David Lloyd George si Winston Churchill revendicau bunastarea populatiei.In cativa ani s-au facut o serie de progrese:s-au introdus pensiile,ajutorul de somaj,asigurarea nationala de sanatate si un salariu minim pentru anumite grupuri sociale.Amendamentul inaintat de William Gladstone proiectului de reforma in 1867 i-a asigurat cu drept de vot pe muncitorii de la oras,iar in 1884 acest drept li s-a acordat si taranilor.Femeile,reunite in asociatiile Suffragette,luptau si ele pentru obtinerea dreptului de vot. Intre timp,in Irlanda,in 1845,cresterea spectaculoasa a populatiei irlandeze si degerarea cartofilor au dus la o foamete cumplita,care a durat pana in 1849.Premierul,lordul John Russel,a refuzat ajutorul de la stat pentru ameliorarea crizei.In schimb,a trimis soldati pentru a contracara tulburarile izbucnite.Peste un milion de irlandezi au murit de foame si din cauza epidemiilor,iar alte doua milioane au emigrat.Nationalistii au cerut independenta politica irlandei,iar societatile secrete-Fenianii- i-au asasinat pe reprezentantii guvernului britanic.Irlanda a devenit independenta in 1921,cu exceptia partii de nord. Marea Britanie și-a extins vastul imperiu colonial, însă a intrat treptat în conflict cu Imperiul German, care își dorea propriul loc “sub soare”. Lunga domnie a reginei Victoria a fost marcată de pretenții imperialiste și de expasiune continuă a imperiului colonial. În 1858, când Compania Indiilor Orientale a fost desființată, în zorii Răscoalei sipailor, Coroana Britanică a preluat atribuțiile guvernului Indiei, în fruntea căruia a fost așezat un vicerege englez, Victoria autoproclamându-se Împărăteasa Indiei în 1876. Coloniile din Hong Kong pe care Anglia le arendase pentru 99 de ani prin Tratatul de la Nanjing care a încheiat Războiul Opiului în 1842, și Singapore au asigurat expansiunea în China și Pacific. Din această cauză, Marea Britanie a intrat în conflict cu Rusia. În Bătălia pentru Africa, Marea Britanie a intrat în dispută cu Germania și cu Franța pentru ultimele regiuni necolonizate din lume. Deși Primul Război al Burilor (1880-1881) între Imperiul Britanic și burii neerlandofoni din Republica Sud-Africană s-a încheiat cu înfrângerea decisivǎ a britanicilor în Bătălia de la Majuba Hill, Al Doilea Război al Burilor (1899-1902) se încheie cu suveranitate britanică asupra Statului Liber Orange și asupra Transvaalului și formarea Uniunii Africii de Sud ca parte din Commonwealth. Egiptul a fost ocupat de Marea Britanie sub 1882, în primul rand Canalul Suez. În 1890, Marea Britanie s-a aflat în pragul unui război cu Franța pentru controlul Sudanului, condus de condominiul anglo-egiptean mai târziu, în Criza de la Fashoda. Ambele puteri s-au aliat împotriva Imperiului German în 1904, formând Tripla Înțelegere – Antanta, la care s-a alăturat și Rusia în 1907. Coloniile cu populații mari de emigranți europeni au cerut autonomie. Transformarea Imperiului într-o Federație de Națiuni-Commonwealth în secolul XX a început cu Raportul Durham din 1839, care prevedea unirea și autonomia guvernamentala a provincilor canadiene. Astfel, coloniile rămâneau sub tutela țării-mama, până când obțineau și independența politică. Teritoriile colonizate s-au unit în federații mari și au adoptat constituții după modelul britanic. Canada, Australia, Noua Zeelandă și părți din Africa de Sud au fost definite ca dominioane, autonome administrativ, la Conferința Colonială din 1887. Odată cu intrarea lor în Primul Război Mondial, de partea patriei-mamă, statutul coloniilor s-a schimbat, acestea fiind recunoscute în 1917 drept națiuni autonome ale federțtiei imperiale. La Federația Britanică s-au mai adăugat și alte teritorii după Primul Război Mondial, când unele dintre fostele colonii germane și otomane au devenit protectorate sau teritorii cu mandat britanic. Desi iesirea victorioasa din Primul Razboi Mondial,problemele structurale si datoria imensa au impins Marea Britanie intr-o criza care avea sa dureze pana jumatatea anilor 1930. In Primul Razboi Mondial,britanicii se simtisera demult provocati de politica agresiva in constructia navala a kaiserului german,iar politica Marii Britanii nu permitea ca o putere ostila sa deinta controlul asupra Coastei Flamande.Prin includerea automata in razboi a domeniilor britanice-Canada,Austrialia,Noua Zeelanda si Africa de Sud,conflictul ia amploarea unui razboi mondial.Dupa cum declara ministrul de externe britanic,Edward Grey,luminile s-au stins. In timpul contratacului britanco-francez de pe Somme, 57 000 de militari britanici mor in primele ore. Britanicii distrug navele de razboi germane pe Insulele Falkland de langa coastele Argentinei.In peninsula Galliopi,in 1915,britanicii si australienii pierd in fata turcilor. Marea Britanie,alaturi de Antanta,iese victorioasa din razboi in cele din urma. Discutiile de pace erau conduse de catre ministrul britanic David Lloyd George,presedintele SUA Woodrow Wilson si de catre premierul francez si cel italian.Marea Britanie dorea sa ierte Germania,mai mult de frica raspandirii bolsevismului in Europa ca urmare a infrangerii acesteia. Aparent,sfarsitul Primului Razboi Mondial a favorizat Regatul Unit.Reichul German era falimentar,flota acestuia aflandu-se la cheremul Marii Britanii.Mai mult,aceasta obtinea majoritatea posesiunilor coloniale ale Germaniei si teritorii din Imperiul Otoman,sub un mandat al Societatii Natiunilor.Insa aceste castiguri teritoriale fusesera platite cu 900 000 de morti si doua milioane de britanici raniti,dar si cu afectarea serioasa a econonomie.Pana in 1918 a crescut de 10 ori datoria nationala.Marea Britanie avand datorii mari fata de SUA ,si-a pierdut pozitia de prima putere financiara mondiala. Dependenta fiscala,tehnologia invechita in sectoarele esentiale ale industriei,cum ar fi otelul si carbunele si puterea slaba de cumparare pe continent au dus la o criza economica pe termen lung.Situatia devine critica in 1925,cand cancelarul Exchequer,Winston Churchill,stabilizeaza lira sterlina la standartul de aur,ceea ce duce la o crestera imensa a preturilor pentru marfurile britanice exportate.Somajul este in continua crestere printre muncitori.Incepand cu 1919,grevele prelungite prin care se cereau imbunatatiri la nivel social-influentate de Revolutia Rusa stopau procesul tehnologic in industriile de baza,afectand in mod grav economia.Punctul culminant o constituie Revolta Minerilor din 1926,sustinuta de greva generala a sindicatelor muncitoresti.In final,efortul muncitorilor se termina cu o grea infrangere pentru sindicatele unite.Guvernul aproba Disputele comerciale si Legea Sindicatelor in 1927.Aceasta scotea in afara legii grevele de simpatizare si pichetarea in masa,limitand sever posibilitatea colaborarii organizate a muncitorilor din diferite sectoare. Sentimentul antigerman era foarte puternic in Marea Britanie in timpul Primului Razboi Mondial,incat in 1917 familia regala a decis sa-si schimbe numele german de Saxa-Coburg-Gotha in Windsor,dupa castelul Windsor,resedinta regala. Partidele traditionale,alaturi de Partidul Laburist in ascensiune,incearca sa rezolve problemele sociale si economice cu care se confrunta Marea Britanie.Fortele radicale din monarhia parlamentara care se opuneau sistemului nu primesc sprijin. Ordinea constituitionala fundamentala parlamentar-democratica a Regatului Unit ramane stabila in perioada interbelica,in ciuda crizei economice si sociale.Partidele revolutionare ale maselor,spre deosebire de cele de pe continent,nu au nicio sansa.Partidul National Fascist,infiintat in 1930 de catre Sir Oswald Mosley,are la fel de putin succes ca si comunistii.In 1918,legea parlamentara se democratizeaza in intregime.Toti barbatii cu varsta de peste 21 de ani si toate femeile de peste 30 de ani au drept la vot.In 1928,femeilor li se acorda drept de vot egal cu al barbatilor. Pe plan intern,puterea Partidului Laburist creste in timpul razboiului.Laburistii se dezvolta in defavoarea liberalilor,devenind cel mai puternic partid de opozitie si anuland sistemul bipartid liberal-conservator.In 1924,cu sprijinul liberalilor,vin la putere primii politicieni laburisti.Insa,atunci cand premierul laburist Ramsay MacDonald recunoaste URSS,acesta este destituit la doar 11 luni de la ocuparea functiei,iar conservatorul Stanley Baldwin preia puterea.Totusi,in 1929 laburistii castiga din nou,iar MacDonald isi formeaza al doilea cabinet. Doi ani mai tarziu,cand in plina criza economica,este stopata plata indemnizatiei de somaj,guvernul laburist se prabuseste.Sub presiunea regelui George IV,MacDonald aproba un guvern national de coalitie,cu un cabinet format doar din conservatori si liberali pana in 1935.Guvernul unit incearca in zadar sa rezolve problemele economice prin restrictii si cresterii taxelor.Abia in 1937,cand incep masurile guvernamentale de stabilizare si reinarmarea,se observa o scadere vizibila a somajului. In 1940, Partidul Laburist se alatura unui guvern de razboi, ce cuprinde toate partidele, sub conducerea lui Winston Churchill. Dupa moartea tatalui sau, George V, Eduard VIII domneste mai putin de un an. Premierul Baldwin il va obliga sa abdice in 1936, dupa dezaprobarea explicita a cabinetului, deoarece regele insista sa o ia in casatorie pe americanca Wallis Simpson, divortata de doua ori. Eduard este redus la titlul de duce de Windsor si isi va trai restul vietii ca un aventurier bogat impreuna cu sotia sa, in Franta. Regatul Unit urmarea sa isi asigure pozita de putere mondiala printr-o politica de pastrare a pacii la nivel international.Miscarile de eliberare nationala din colonii au dus la prabusirea Imperiului Britanic. Convingerea ca Marea Britanie trebuia sa mentina pacea cu orice pret pentru a-si pastra sferele de influenta constituie esenta politicii engleze de dupa 1919.Evitarea ulterioara a conflictelor,predilectia pentru negocierile diplomatice si efortul de a proteja comertul imperial reprezentau principiile-cheie ale politicii externe de pace si comert a britanicilor pana in 1939.In cadrul Ligii Natiunilor,Marea Britanie cere sa se accepte reglementarea productiei de armament si devine forta principala in eforturile internationale de dezarmare dupa Primul Razboi Mondial.La Conferinta de la Washington din 1920-1921,Marea Britanie,Belgia,China,Franta,Italia,Japonia,Olanda,Portugalia si SUA accepta reducerea flotei navale din Pacificlin acest proces,Marea Britanie permite SUA putere egala in ceea ce priveste flota de razboi,renuntand la superioritatea sa navala traditionala.In Europa,Marea Britanie sprijina eforturile de pace ale fostelor state beligerante:in 1925,Marea Britanie,Franta,Belgia,Italia si Germania semneaza Tratatul de la Locarno care includea o declaratie de intentie pentru rezolvarea conflictelor fara a recurge la forta armata.Imperiul Britanic se confrunta cu miscari de eliberare nationala in multe colonii ale sale.Eforturile irlandezilor de castigarea independentei culimineaza cu impartirea insulei in 1921,Irlanda de Sud devine independenta. Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei (1801) se modifica in Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord,din 1927.Imperiul isi diminueaza teritoriu si in alte parti ale lumii.In 1923,renunta la protectoratul asupra Egiptului,in 1932 accepta independenta Irakului. In 1926,se fondeaza Comunitatea de Natiuni-Commonwealth of Nations. La scara mondiala,Marea Britanie nu reactioneaza la invaziile Japoniei din Asia de Est si al Italiei in Mediterana.Treptat,Hong Kong si Singapore devin punctele centrale britanice in Asia.Insa miscarile de independenta din India sunt suprimate prin violenta. Marea Britanie isi avertizase Aliatii in legatura cu izolarea Reichului german in timpul negocierilor de pace din 1919 si critica pretentiile imense de despagubiri ale Frantei.In 1920,incurajeaza reabilitarea economica si politica a Germaniei,urmarind pacificarea Europei Centrale si extinderea pietei pentru marfurile britanice.Venirea la putere a lui Hitler nu a schimbat aceasta politica,chiar daca Marea Britanie a inceput sa se reinarmeze. Se dorea evitarea razboilui prin negocieri si acceptau pretentiile revizioniste moderate ale Germaniei.In Acordul Naval Anglo-German din 1935,lui Hitler i se garanta o flota egala cu 35 % din capacitatea Marinei Britanice si paritate in flota submarina.Au fost tolerate desfasurarea trupelor germane in zona demilitarizata a Rinului si unirea cu Austria in 1938,desi ambele erau incalcari grave ale Tratatului de la Versailles.Nevile Chamberlain,premierul britanic,accepta chiar si anexarea teritoriilor cu populatie vorbitoare de limba germana din Cehoslovacia,prin Acordul de la Munchen din 1938. Cand Hitler incalca din nou tratatul si intra in Praga in 1939,Chamberlain recunoaste esecul politicii sale pacifiste si incepe pregatirile de razboi.Se decreteaza mobilizarea generala,si li se promite Poloniei si Romaniei sprijin militar in cazul unei invazii germane.Dupa invazia lui Hitler in Polonia,Marea Britanie isi indeplineste obligatiunile si ii declara razboi Germaniei.Invadarea Poloniei a demonstrat ca diplomatia era inutila.Chamberlain,discreditat pentru esecul tentativelor pacifiste,demisioneaza in 1940,fiind urmat la guvernare de Winston Churchill. La inceputul razboiului,pentru a intrerupe comertul Germaniei cu materie prima din Scandinavia,Marina Regala Britanica blocheaza traficul maritim al vaselor comericale germane in Marea Baltica.In aprilie 1940 incepe cursa germano-britanica pentru Scandinavia. Pana in iunie insa,Germania cucereste Danemarca si Norvegia ,in ciuda rezistentei britanicilor care ii sprijinea pe norvegieni. Pentru a pune in aplicare politica sa,Lebensraum impotriva URSS-ului,Hitler spera sa ajunga la un acord de pace cu Marea Britanie.Cand aceasta refuza sa se predea,Germania lanseaza atacuri aeriene masive ,pentru a pregati invazia insulei.Fortele aeriene germane Luftwaffe inving Fortele Aeriene Regale in Batalia pentru Marea Britanie,intre 10 iulie si 31 iulie.Raidurile germane de bombardament din Londra si Coventry din timpul razboiului aerian nu urmareau numai distrugerea fabricilor de armament,ci si slabirea moralului populatiei civile. Multe dintre orașele englezești au fost grav afectate și mare parte a infrastructurii a fost distrusă Insa,Germania nu castiga suprematia aeriana asupra Angliei de Sud. Dupa pierderi uriase suportate din partea Fortelor Aeriene Regale,atacurile sunt sistate in luna octombrie.In aceeasi luna,trupele britanice alunga fortele italiene din Grecia si din Egipt. Britanicii sunt insa alungati din Libia,dincolo de granita Egiptului de catre corpul de armata german din Africa,condus de generalul Erwin Rommel. Germanii au fost opriti insa in Batalia de la El Alamein,iar pana in februarie 1943,o contraofensiva britanica ii impinge inapoi pana in Tunisia.Bataliile din Africa se incheie la 13 mai 1943,prin capitularea armatelor germano-italiene. In ianuarie 1942,SUA si Marea Britanie creeaza un corp militar comun pentru coordonarea strategica a razboiului.Churchiil si cu Franklin Roosevelt considerau drept prioritate absoluta victoria asupra Germaniei Naziste.In Carta Atlanticului din 14 august 1941,acestia anunta sfarsitul tiraniei naziste in tariile europene oprimate,proclama dreptul la autodeterminare al nationilor si declara respingerea imperialismului politic si economic ca principii ale viitoarei ordine postbelice.Din pacate,la conferinta Celor Trei Mari de la Teheran din 1943,Churchill si cu Roosevelt au tinut cont de succesele repurtate de lupta de Armata Rosie si aproba pretentiile si ambitiile lui Stalin de-a extinde comunismul si Uniunea Sovietica spre Vest. În 1921 printr-un acord anglo-irlandez Irlanda devine dominion (cu excepția Irlandei de Nord, Ulsterul); crearea statului Irlanda. În 1922 începe un adevărat război civil care opune pe cei care refuză împărțirea insulei celor de la guvernare. În 1937 Irlanda se declară independentă și suverană sub numele de Éire. Este adoptată o nouă Constituție. În al Doilea Război Mondial își declară neutralitatea. În 1948 se proclamă Republica Irlanda și iese din Commonwealth. Dupa 1945,politica externa a Mari Britanii este marcata de confruntarea din perioada Razboiului Rece si de decolonizare. Winston Churchill,premierul britanic pana in iulie 1945,a avut un rol decisiv in conferintele din timpul razboiului ale Puterilor Aliate si a mentinut o atitudine ferma fata de partenerul de atunci,Iosif Stalin. La Conferinta de la Postdam de dupa razboi,Aliatii ajung la un consens privind impartirea zonelor de ocupatie,insa foarte curand incepe politica de conflicte a Razboiului Rece.Britanicii nu mai au aceeasi putere de manevra in umbra noilor superputeri-SUA si URSS.Datoriile provocate de razboi apropie tara de SUA,care ii era un aliat puternic.Marii Britanii i se acorda si o pozitie permanenta in Consiliul de Securitate al ONU. In 1945,posesiunile britanice inca cuprindeau a patra parte din suprafata globului.Cu toate acestea,in 1947,India,bijuteria imperiului,primise deja independenta.Aproape toate coloniile britanice intrerup legaturile cu tara-mama in urmatoarele 2 decenii. Ele raman unite prin Commonwealth-ul Britanic al Natiunilor.Pana in prezent,monarhul conduce Commonwealth-ul,desi pozitia sa nu implica nici o autoritate politica. Gradul de limitare a Londrei s-a demonstrat in Criza de la Suez din 1956.Impreuna cu Franta,Marea Britanie ocupa Canalul Suez dupa nationalizarea acestuia de catre presedintele Nasser.Operatiunea esueaza in urma impotrivirii hotarate a americanilor si sovieticilor.Politica nu mai era posibila fara ambele superputeri. Dupa 1945,in Marea Britanie apare un consens national pentru conditii de viata mai bune,care permite restructurarea politica si social fundamentala a statului.In 1945,noul guvern laburist ales,condus de premierul Clement Attlee,instituie un program extins de reforme pentru prosperitatea statului,intre care se numara si introducerea unui serviciu de sanatate national gratuit si a unei asigurari pentru someri.Banca Angliei se nationalizeaza in 1946,apoi telecomunicatiile,aviatia civila,sectoare majore ale energiei si transporturilor,iar in 1949,industiile fierului si otelului. Are loc insa un recul in 1951,cand Churchill revine pentru cel de-al doilea mandat de premier.Acesta si succesorii sai conservatori se indreapta din nou catre liberalismul economic,ceea ce a insemnat intreruperea temporara a reformelor pentru un stat al bunastarii sociale si favorizarea reprivatizarii. Datorita legaturilor economice stranse cu natiunile Commonwealth-ului si intereselor sale internationale care se exindeau dincolo de Europa,Marea Britanie ramane initial in afara nou-infiintatei Comunitati europene. Cu toate acestea,pentru a-si extinde contactele economice si comertul pe continent,Marea Britanie devine membrul fondator al Asociatiei Europene a Liberului Schimb in 1960.Nu poate concura cu succesul economic al intregului grup european,astfel,in 1973,alege sa adere la Comunitatea Europeana,dupa ce prima incercare din 1963 fusese respinsa de presedintele francez de Gaulle.Legaturile militare si politice cu Europa si cu SUA erau garantate de apartenenta la NATO.
In anii 1960,Marea Britanie cunoaste o perioada de relativa prosperitate economica.Locul de nastere al industrializarii,isi pierduse inca din 1900 rolul de lider in industrie si tehnica in fata competitiei europene si americane,insa cum Londra era atunci centrul infloritor al comertului mondial,britanicii nu-si ajustasera politica economica in conformitate cu aceasta dezvoltare.In anii 1960,cand formatia muzicala engleza pop-rock “The Beattles” devenea tot mai faimoasa , cand lira continua sa scada,radacinile crizei economice devin tot mai vizilbile: economia britanica era pe punctul de a se prabusi din cauza mijloacelor de productiei invechite,a pierderilor din productie cauzate de greve numeroase si a extinderii exagerate a bugetului determinata de cresterea constanta a cheltuielilor sociale. Intre timp,tot mai multe alte formatii de Rock,heavy-metal,rock and roll,Blues,Country si pop deveneau tot mai faimoase si celebre,ca Led Zeppelin,Pink Floyd,The Rolling Stones sau Iron Maiden,avand succese pe plan international. Incepand din 1979,noul premier conservator ales,Margaret Thatcher,chimista si avocata,fost membru conservator in Camera Comunelor din parlament,initiaza politici economice liberale stricte.Acestea includeau retragerea statului din economie,extinderea privatizarii si reducerea impozitelor,insa si reducerea drepturilor muncitorilor si a ajutoarelor sociale acordate de stat.Datorita politicii si hotararilor sale inflexibile,a fost numita Doamna de Fier.Termenul thatcherism desemneaza reducerea implicarii economice si sociale a statului si cedarea puterii liberilor intreprinzatori in batalia impotriva inflatiei. In consecinta,inflatia se diminueaza,iar rata investitilor creste,insa foarte multe companii intra in faliment.Numarul de someri atinge recordul de trei milioane in august 1982,iar deosebirile dintre venituri devin tot mai pronuntate.Cu o popularitate in scadere in fata electoratului,Partidul Conservator protesteaza vehement la inceputul anilor 1990,cand incepe alta recesiune,iar Thatcher doreste sa introduca o taxa unica pe cap de locuitor,in pofida impotrivirii intregii populatii.In 1990,partidul il alege pe John Major ca succesor al acesteia in functia de premier,insa privatizarea sistemului feroviar,a serviciilor postale si a mnineritului de carbune implementate de acesta nu ii aduc mai multa popularitate. In 1992,valoarea lirei scade din nou dramatic,fortand Marea Britanie sa iasa din Sistemul Monetar European,care controleaza stabilitatea monetara in Europa. Alegerile parlamentare din 1997 se incheie cu victoria rasunatoare a Partidului Laburist condus de Tony Blair.Noul premier aflat in fruntea partidului,pe care il numeste Noii Laburisti,incearca sa gaseasca o a treia cale pentru a conduce tara,una care sa tina cont in mod egal de libertatea sistemului de afaceri si de necesitatile sociale.Tony Blair este reales in 2001 cu o majoritate covarsitoare.In mai 2005,el devine cel dintai premier din istorie care castiga un al treilea mandat. Dar 2 ani mai tarziu,a demisionat din functia de prim-ministru,cat si din cea de presedinte al partidului.A fost succedat de laburistul Gordon Brown. La alegerile generale din mai 2010, Cameron a condus conservatorii spre cel mai bun rezultat al lor de după alegerile din 1992. In urma demisiei lui Gordon Brown,discuțiile purtate de Cameron cu liderul Liberal-Democrat Nick Clegg a dus la o coaliție între cele două partide, ce i-a permis reginei Elisabeta a II-a să-l invite pe Cameron să formeze guvernul. A devenit cel mai tânăr Premier britanic de la Lord Liverpool, care fusese numit în 1812 si a anunțat intenția de a forma împreună cu Liberalii Democrați un guvern de coaliție, primul de la Al Doilea Război Mondial. Cameron a subliniat felul în care intenționa să lase deoparte „diferențele de partid și să muncim împreună pentru binele comun și pentru interesul național”. Ca una dintre primele sale mișcări, Cameron l-a numit pe Nick Clegg, liderul Liberalilor Democrați, ca vice-prim-ministru. Marea Criza Mondiala care a debutat din 2008 in America a afectat si Marea Britanie,intrand din nou in recesiune.Initierea si mentinerea masurilor de austeritate prin concedieri si taieri de ajutoare sociale de catre guvernul Cameron au nemultumit populatia,ajungandu-se la proteste violente anti-austeritate la Londra in vara anului 2011. In ciuda sitiautiei economice nefavorabile,in anul 2011,Londra a captat atentia lumii intregi in Nuntii dintre Printul William si Kate Middleton,si in 2012, timpul Jubileului de diamant al Elisabetei a II-a (la 60 de ani de la preluarea tronului) si datorita Jocurilor Olimpice desfasurate in acelasi an. Scepticismul Marii Britanii fata de Comunitatea Europeana a persistat si dupa aderare.Politica externa este marcata de relatiile cu SUA. Inca din 1960,la scurt timp dupa infiintarea Asociatiei Europene a Liberului Schimb,Marea Britanie solicita aderarea la Comunitatea Economica Europeana.Cererea a fost respinsa de doua ori din cauza votului negativ al Frantei.Marea Britanie a devenit membra abia in 1973.In acel moment insa,dezvoltarea cunoscuta de membrii CEE in urma introducerii pietei libere deja stagnase.In schimb,explozia din 1973 a pretului de petrol si criza economica rezultata pun frana dezvoltarii economice.In consecinta,apartenenta la CEE a avut foarte putine efecte pozitive pentru Marea Britanie.In 1984,premierul Thatcher reuseste sa obtina o reducere considerabila a contributiilor de membru ale Marii Britanii catre comunitate. Relatiile dintre Marea Britanie si CEE raman conflictuale si pana in zilele noastre,Marea Britanie refuzand sa adopte moneda euro. Criticile ating punctul maxim dupa ce Uniunea Europeana interzice importul de carne de vita din Marea Britanie in 1996,din cauza numarului mare de animale infestate de ESB-boala vacii nebune. Respingerea ideii de a primi ordine de la Bruxelles este in general motivul scepticismului fata de Uniune si Zona Euro.Cu toate acestea,stabilirea de relatii stranse cu Europa continua,in ciuda politicii dure fata de imigrantii europeni din Europa de Est. O dovada a acestui fapt este Eurostar,tunelul feroviar de sub Canalul Manecii,care leaga Marea Britanie de Franta,terminat in 1994.Guvernul Britanic a renuntat la finantarea proiectului,insa un consortiu international a garantat definitivarea acestuia. Pe langa implicarea europeana,relatia istorica pe care o are cu SUA este o alta caracteristica a politicii externe britanice.Informatiile transmise de americani prin satelit i-au ajutat pe britanici sa castige in 1982 Razboiul cu Argentina pentru Insulele Falkland,o colonie britanica. În anul 1999 au fost create Parlamentul Scoției și Adunarea Țării Galilor. Echivalent englezesc al acestora nu există, acest fapt putând fi privit ca o dovadă asupra puterii pe care o exercită Anglia asupra guvernării britanice. Ca aliat principal,Marea Britanie a sprijinit SUA in actiunile militare impotriva Irakului.Fapt ce a atras acuzatii premierului Tony Blair,invinovatit pentru uciderea in masa a mii de irakieni in timpul Razboiului din Irak din anul 2003. La patru ani de la atacurile din 11 septembrie 2001, pe 7 iulie 2005, lumea a fost zguduită din nou de o serie de atacuri teroriste, care au avut loc în capitala Marii Britanii. 52 de persoane și-au pierdut viața și alte 700 au fost rănite în urma atentatelor teroriste sinucigașe. Acestea au fost îndreptate de teroriști asupra sistemului public de transport din Londra. La orele de vârf ale acelei dimineți, patru presupuși militanți afiliați rețelei Al-Qaeda au detonat patru bombe, trei în metrouri și una într-un autobuz supraetajat din Piața Travistock. În urma atacurilor au murit 52 de civili, iar alți 700 au fost răniți. Toți cei patru teroriști au decedat în atacuri. Potrivit rapoartelor oficiale, aceștia au fost motivați în acțiunea lor de învățăturile lui Osama bin Laden, de cei care se opuneau susținerii oferite Arabiei Saudite de către britanici, dar și de implicarea Marii Britanii în războiul din Irak. Guvernul britanic a luat in calcul organizarea unui referendum pentru independenta Scotiei,in urma acordului semnat de premierul britanic David Cameron și de liderul naționalist scoțian Alex Salmond. In plina criza economica si criza datoriilor din Zona Euro,relatiile dintre Marea Britanie si Uniunea Europeana devin tot mai reci si se preconizeaza o viitoare iesire din Uniune.Chiar si asa,din perspectiva economica si sociala,se anunta vremuri tulburi pentru Marea Britanie la inceputul de secol XXI. Listă de suverani din Insulele Britanice

Enigme Curiozitati:

  • marea britanie curiozitati