Regimul de îngheț și dezgheț al apei

Regimul de îngheț și dezgheț al apei. Temperatura de îngheț a apei depinde de salinitate. Cu cât este mai mare salinitatea, cu atât este mai joasă temperatura de îngheț al apei. Punctul de îngheț al apei saline se află sub 0 °C (între -1,4 și -1,7 °C). Apa mării îngheață și apoi ajunge la temperatura densității maxime.
Fenomenul de îngheț este caracteristic pentru mările și oceanele situate la latitudini mari – mările Oceanului Arctic și cele din jurul Antarcticii. Procesul de îngheț aici este determinat de temperaturile medii anuale scăzute, de debitul mare al apelor dulci aduse de fluviile nordice în mările arctice și de cantitatea mare de precipitații depuse sub formă de zăpadă.
Formarea gheții începe odată cu formarea cristalelor dulci, iar în spațiul dintre ele se întâlnește saramura ce dă apei un gust sărat.
Densitatea gheții marine este mai mică decât a celei dulci, fapt ce se explică prin prezența unui număr mai mare al bulelor de aer. Gheața se scufundă în apă în funcție de densitatea ei. În mediul marin ea se scufundă în proporție de 9/10.
Stratul de gheață format în decursul unui an atinge grosimea de 2 – 2,5 m, iar în Antarctica – de 1 – 1,5 m. Gheața nu reușește să se topească în timpul verii și grosimea ei crește de la un an la altul, formând întinderi de gheață sau banchize.
Grosimea gheții multianuale atinge 3 – 5 m, în fiorduri – 20 m, iar în locurile de comprimare această dimensiune poate să ajungă la 40 m. La comprimare, gheața se fărâmițează în blocuri care, înclinându-se pe o coastă, formează “torosuri”. Banchizele în derivă au grosimea de 4 – 5 m. Ele se mișcă sub acțiunea vânturilor și curenților, însă viteza lor depinde de grosimea gheții și este de 50 de ori mai mică decât a vântului. Gheața dulce alcătuiește 70 – 80 % din ghețurile Oceanului Arctic.
Ghețarii fluviali sunt transportați de apele fluviilor primăvara în bazinele marine și formează îngrămădiri la gura râurilor. Este un fenomen caracteristic, mai ales, pentru bazinele marine din Oceanul Arctic.
Calotele glaciare alunecă de pe uscat în mare și formează munți de gheață plutitori numiți aisberguri, care diferă după formă, lungime și înălțime.
Ghețurile acoperă 15 % din suprafața oceanului planetar, ceea ce constituie 55 milioane km², dintre care 38 milioane km² revin emisferei sudice.
Răspândirea ghețarilor în apa mărilor și oceanelor depinde de condițiile climatice și de curenții maritimi. Limitele lor diferă de la un anotimp la altul și de la o emisferă la alta.
În emisfera nordică, limita ghețarilor în timpul verii se găsește la țărmurile de est ale Groenlandei, nordul insulelor Svalbard și Franz-Josef, nordul insulei Novaia Zemlea, peninsula Taimâr. Iarna, limita răspândirii ghețarilor coboară mult spre sud și atinge paralela 50°, iar aisbergurile ajung până la latitudinea de 40°.
În emisfera sudică, ghețarii ajung în timpul verii în Oceanul Pacific și cel Indian până la latitudinea de 50 – 60°, iar în Oceanul Atlantic până la latitudinea de 50°. Aisbergurile care ating paralela de 30 – 40° au înălțimea de 100 m și lungimea de 1000 m.
În timpul iernii, îngheață și apele unor bazine marine din zona temperată: Marea Baltică, Marea Azov, partea de nord-est a Mării Negre; în Oceanul Pacific – mările Ohotsk, Bering.
Învelișul de gheață are o mare importanță pentru clima Terrei și viața din oceanul planetar. Gheața prezintă rezerve colosale de apă dulce

Enigme Curiozitati:

  • inghetul si ghetarii
  • temperatura de inghet a apei depinde de

Leave a Reply

*